M-am trezit alergand prin ploaie razand, ca un copil. Si mi-a placut. La nebunie. Astazi am repetat experienta de saptamana trecuta cand, plecand din oras, unde am fost la un suc avec ma meilleure amie, o ploaie torentiala s-a pornit de parca ma chema. Si nu am putut rezista. Pana in statia de taxiuri. Dar cert e ca pana acolo m-am udat pana la piele dar nu mi-a parut rau. Daca pana atunci eram putin ( mai mult) cam morocanoasa, aventura prin ploaie clar m-a binedispus instantaneu si mi-a adus aminte de o zi draguta de vara, de cand eram mica si ma intorceam de la biserica cu sora mea, prin ploaie, alergand pe mijlocul strazii in picioarele goale. O zi frumoasa de care mi-e dor dar pe care am retrait-o din plin.
De-abia astept urmatoarea ploaie!

18

A venit si ziua asta. Imi amintesc ziua in care am facut 14 ani si mi s'a pus buletinul in mana. Ma gandeam ca peste 4 ani o sa fiu majora. Dar ziua asta mi se parea atat de indepartata...Iar acum ziua aia mi se pare atat de recenta, de parca ar fi fost ieri.
Iata ca am intrat si eu in randul lumii.E o zi deosebita pentru faptul ca e ziua majoratului dar intr'o masura lasam in urma copilaria. Ma rog, doar unii dintre noi.
Nu conteaza varsta. Nu trebuie sa ne bucuram ca implinim o anumita varsta, ci doar pentru ca este ziua nostra.
Varsta e cea pe care o simti, nu cea din buletin.

fara cuvinte

Pur si simplu urasc uneori cuvintele. Ma gandeam odata cum ar fi daca ele nu ar exista. Am fi gasit, bineinteles, un alt mijloc de comunicare. Dar cuvintele... Cateodata simt ca nu am indeajuns timp sa vorbesc, sa spun tot ce am in cap, ca am prea multe idei de exprimat si prea putine cuvinte de folosit... Dar pe o alta parte, sunt momente cand pur si simplu imi doresc din strafundul fiintei sa nu scot nici macar un cuvant. Nici cel mai simplu cuvant.Imi doresc sa nu fiu intrebata nimic, sa nu se astepte de la mine sa vorbesc. Nu vreau sa fiu auzita. Vreau doar sa tac si sa privesc in jurul meu. Fara sa scot un cuvant. Sa vorbesc doar cu mine, fara sa ma auda nimeni. Sa nu fiu nevoita sa imi aleg cu grija cuvintele pe care le folosesc, fara sa imi fac griji ca ele pot rani pe cineva, sa imi spun ceea ce vreau sa aud, ceea ce am nevoie sa aud, sa vorbesc cu mine si sa ma si ascult, sa fiu sincera cu mine si sa aflu ce vreau, ce simt si ce astept de la ceilalti ca sa stiu ce sa cer.
Pentru ca nu poti refuza sa vorbesti. Simti aceeasi nevoie sa vorbesti ca atunci cand refuzi sa o faci. Pentru ca ai nevoie de liniste. Cand simti ca ai gasit raspunsurile pe care glasurile care iti suna in urechi zi de zi nu ti le ofera, dai glas gandurilor tale si revii la normal.

Cu o floare nu se face primavara.Cu mai multe, da:)

Sa fim iar copii

Ma uitam astazi la niste copii intr'un parculet cum se dadeau in leagan sau pe tobogan.Sa fiu iar copil e singurul lucru de care imi este dor cu adevarat.Pentru ca fiind copil, toate lucrurile frumoase care acum ne lipsesc, vin odata cu acest lucru.
Fiind copil, nu ai grija consecintelor faptelor tale, a zilei de maine sau a tuturor tampeniilor care ne macina acum.Esti copil si pur si simplu nu iti pasa de ce va fi maine, daramite peste un an, doi.Nu iti faci griji ca trebuie sa inveti, sa iti faci un viitor, o familie.Te bucuri doar de ce ai si iei totul asa cum este, nu incerci sa gasesti un explicatie pentru tot ce se intampla in jurul,nu iti complici existenta.

Cum nu mai putem da timpul inapoi, zic doar sa incercam sa mai fim copii din cand in cand , sa uitam pentru cateva ore de toate grijile care au grija sa ne macine o viata intreaga si sa ne bucuram de viata : sa ne plimbam , se na ducem in parc, sa ne dam in leagan, sa spunem mai des " Te iubesc" , sa zambim si sa radem.Dar asta sa o facem in fiecare zi, chiar daca nu avem motive de bucurie.Sa ne bucuram ca traim, sa radem cand ne aducem aminte de copilarie si sa zambim cand ne gandim cate lucruri frumoase ne asteapta in noianul de necunoscut pe care viata ni-l ofera.

Ploaie in luna lui Marte

La sosirea primaverii nu am cum sa nu ma gandesc la vantul usor rece, la soarele care ne arunca cateva raze timide si fara putere si la ploile din luna lui Marte.

Dezamagiri...

Nu cred sa existe persoana pe-acest pamant care sa nu fi cunoscut vreodata dezamagirea.
Si cel mai rau lucru posibil in situatia asta este ca dezamagirea sa vina de la sufletul tau geaman, de la sufletul care te cunoaste chiar mai bine decat te cunosti tu insuti.Dar exista loc si de mai rau.Exista atunci cand dezamagirea vine ca o urmare intarziata la dezamagirea pe care tu ai adus-o acelui suflet.
Aici nu cred ca e vorba de "Dinte pentru dinte". Pentru ca e vorba de doua suflete.De doua suflete ranite.
Dezamagesti.Si dup-aia, faci tot posibilul ca sa recastigi increderea, ca totul sa fie chiar mai bine decat inainte.Reusesti, sau, cel putin asa crezi tu.Greu, dar sigur.Si cand culegi rezultatele pe care le depui si crezi ca ti-ai recuperat greseala, se intampla.
"What goes around, comes around"- cred ca este mult adevar aici.Dar sa se aplice si in cazul unor suflete care s-au avut unul pe celalalt,au trecut amandoua prin aceleasi necazuri si bucurii, au impartit aceleasi sentimente de fiecare data?Uite ca da, se poate.Voit sau nu, se intampla.Si acum nu stiu ce doare mai tare.Amintirea unei vechi dezamagiri sau descoperirea unor transformari in acele suflete?Este atat de adevarat ce timpul le vindeca pe toate...Trebuie doar rabdare.Da-mi Doamne rabdare, dar da-mi-o acum!
Ce se va intampla mai departe?Increderea se va recastiga, dar nu va mai fi niciodata ca atunci cand eram copii si ne iubeam una pe cealalta asa cum o faceam atunci.Era si varsta care nu implica toate "aspectele" tineretii.Candva, vom din nou aceleasi copile nebune care ne iubeam indiferent de ce faceam, dar nu in totalitate.Caci rana nu va mai fi, dar semnul ei va ramane.

Despre...bucurie, iubire si un suflet de copil

Despre...despre sensibilitatea omului la o varsta anume.Adica atunci cand este copil.
Mi-am dat seama de un lucru uimitor pentru noi dupa ce am trecut de perioada copilariei.Cand deja am inceput sa ne maturizam (ce-i drept, unii nu o fac intr-o viata intreaga), cand constientizam anumite lucruri pe care nu aveam cum sa le intelegem fiind copii, cand luam la cunostinta faptul ca "lumea este rea" , cat de "cruda este viata" sau "love sucks", grijile cotidiene etc.Tot tacamul.
Dar cand esti copil...iubesti viata.Nu te gandesti ca timpul zboara pe langa tine, dar nu-ti pare rau de asta pentru ca ai destul timp inainte sa il lasi sa treaca pe langa tine fara sa fi facut ceva util, care sa iti aduca multumire la sfarsitul zilei cand stai in pat, cu capul pe perna si faci bilantul zilei care tocmai s-a scurs si te gandesti : "Nu-mi pare rau ca s-a mai scurs o zi.Am facut ceva cu folos."
Cand esti copil iubesti.Viata, oamenii.Da, iubesti oamenii asa cum sunt eu.Si nu te sfiesti sa o spui si sa o arati.De ce?Pentru ca nu te-ai fript cu ciorba ca sa sufli si in iaurt.Pentru ca nu ai fost de dezamagit de nimeni.Pentru ca iubesti si vrei ca asta sa se stie.Pentru ca iubesti si vrei sa fii iubit.
Mi-am dat seama asta cred ca putin cam tarziu.Aproape de 18 ani.Daca stiam asta mai devreme, incercam sa mai fiu putin copil.Dar nu poti sa le ai pe toate.Si niciodata nu e prea tarziu.
De ce sa nu incercam sa mai fim din cand in cand copii si sa le spunem si sa le aratam celor din jurul nostru cat de mult ii iubim?Viata e prea scurta ca sa tinem in noi sentimente frumoase pe care le putem impartasi cu cei dragi sufletului nostru si sa ne bucuram din plin alaturi de ei.
Asadar, cauta undeva in adancului sufletului copilul din tine si da-i voie sa vorbeasca el in locul tau.Va sti sa faca ce e mai bine.

summer rain

Lorelei

Lorelei...din punctul meu de vedere este una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din literatura romana.O carte simpla, usor de citit dar care iti aduce aminte si de copilarie.
As vrea sa citez scrisorile pe care Luli i le trimite lui Catul Bogdan sub o forma anonima la inceput, apoi semnate Lorelei.

1."Totul ne desparte pe tine si pe mine : distanta, oamenii, viata si poate si destinul. Ti-aduci aminte?Ca sa-l cunoasca pe Cezar, Cleopatra, insotita de un singur credincios, a trecut marea cu barca, infruntand-o, s-a lasat infasurata intr-un sac ordinar si dusa pe umeri in palatul lui Cezar, fara ca nimeni sa isi inchipuie ca intr-un tol purtat pe umeri regina Egiptului vine sa-l vada pe Cezar.
Iata ce-ti aduce scrisoarea mea.Nu ma tem nici de zambetul tau. Deci nu ma tem de nimic. Sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odaii tale : departarea. Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut. Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde. Sunt intre cele patru zari : raspantia lor.
Cu zece ani in urma ti-as fi spus : " Cu-cu". Dar sufletul meu si-a pierdut glasul copilariei.Stii sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc ducand si aducand primavara?
Stii ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic? Sunt pe acolo si intr-acolo, fara fiinta, o apropiere si o indepartare in preajma ta.
Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund."

L.

2."Am visat azi-noapte un ses inflorit cu o carare la mijloc si o piatra mare la capat, o piatra neteda si alba, lucind in soare. M-am incercat in joaca sa o dau la o parte. Apoi, infierbantata, cu mare greu, am ridicat-o din loc. Misunau gandacii si viermii subt piatra alba. Si, ingrozita, m-am desteptat din somn.
Mi-e inima sura ca o minge de sare lucrata in ocne. Cine nu cunoaste truda si setea inchise intr-un bulgare de sare sa stea la o parte."

Lorelei

3."Daca ar fi fost sa trec printr-o padure cu lupi ca sa ajung la tine, as fi ajuns cu zdrentele tineretii mele sfasiate, dandu-ti ultima ei picatura.
De ar fi fost sa trec prin ierburi cu serpi ca sa ajung pana la tine, cu talpile goale as fi calcat pe suierul mortii mele, aducandu-ti-o sa-i inchizi ochii.
Dar la poarta casei tale vegheaza dragostea-si mi-am tras pasii inapoi ca la iesirea cu icoana din biserica.
Cant ragusit pe subt ferestrele casei tale, cum canta copiii italieni pe strazile oraselor noastre, in mizeria frumusetii lor cu ochi mediteranieni.
Cant cu mana intinsa subt cer, ca odinioara cei neimpacati la raspantii de drum : Ascultati, voi toti, bucuria si durerea mea."

Lorelei

4."Ramas bun.
Ma numesc numai Lorelei.Legenda spune ca am ucis.
Anii mei tineri au sunat a cantec, dar am trecut pe langa el cu dragostea de mana si am ramas cu mana intinsa ca a regelui Lear.
Mi-e sufletul ca tufisul Paiurului pe coasta Marii Negre : numai ghimpi curbi care au incununat odata fruntea lui Hristos.
A trecut o ploaie de primavara si s-a tesut in zare braul frant de matasa al curcubeului, cu el imi incing mijlocul si ma duc."

Lorelei

Buna dimineata.Buna dimineata.Buna dimineata de zeci de ori.De ce? Pentru ca m-am trezit si mi-am dat seama ca timida, primavara incearca sa ia locul iernii care de ceva timp nu ne mai ofera bucuria zapezii.
M-am trezit cu soarele luminandu-mi fata somnoroasa.Si mi-am dat seama ca se intampla.Primavara vine si soarele ma iubeste.Imi aduc aminte fiecare primavara din viata mea.De la prima pana la cea care urmeaza sa vina.Cum?Prin verdele ei crud, prin florile pomilor care la primul semn de caldura se ivesc sa ne incante cu gingasia lor, prin mirosul lor dulce.
Deci, sa ne bucuram.Vine primavara! Cat de curand , o sa ne lasam simturile sa fie rasfatate de dulceata primaverii.

Soarta s-a jucat cu noi. A aruncat zarurile iar noi am fost "norocosii" ghiniosti de a juca la ruleta destinului.Asadar, ne-am intalnit.Fara voia noastra.Desigur, era un plan pentru a ne face sa credem ca nu noi suntem protagonistii.Dar am cazut in plasa capriciosului Cupidon.Cand...nu ma intreba caci nici eu nu stiu.Ne-am intalnit, in sfarsit.Dar camerele nu erau pe noi.Si totusi, povestea este a noastra, noua ne apartine noi am facut-o caci noi am permis ca acel ceva divin ce apoi avea sa devina cosmarul meu, am permis sa se intample.
Era o seara de primavara cand ne-am cunoscut.Imi aduc aminte cu nostalgie ca m-ai intrigat.M-a intrigat indiferenta pe care mi-o aratai.Dar mai tarziu aveai sa-mi descoperi ca si tu ai incercat acelasi sentiment asupra mea - ai fost la fel de intrigat, dar nu de indiferenta mea.De rasul meu.De rasul meu colorat, copilaresc, vesel, contagios, venit din strafundul sufletului.Am crezut ca e un lucru bun.Dar abia acum, dupa atata amar de vreme, cand am mintea mai limpede, realizez ca nu era rasul meu obisnuit, vesel si adevarat, ci un ras nervos. In seara aia era un nervos pentru ca tu ma tratai cu indiferenta , raceala , ca pe un copil care mai are multe de invatat si de facut.Si totusi , rasul acela nervos mi-a mai dat o sansa la tine. Credeam ca totul incepe si se termina tot in acea seara.Dar ai avut tu grija ca acea seara sa fie doar inceputul.Am plecat fiecare pe drumul lui.Si te-am uitat.
Pentru ca tu ai permis asta timpului. Te-ai jucat cu timpul ca sa ma faci sa te uit , dar nu indeajuns de mult cat sa nu imi mai aduc aminte de tine atunci cand aveai sa ma regasesti.Si ai reusit, pentru ca asa ai vrut. Nu pentru ca as fi sperat vreo clipa sa o faci. M-ai gasit si visul a inceput.
Erai Fat-Frumosul meu in varianta moderna : inteligent, sensibil si atent. Erai Fat-Frumos, intruchipat in om, facut din carne si oase.Nu un vis, o iluzie sau un inger. Am petrecut impreuna atata timp.Am stat amandoi si am privit cum pleaca primavara si tot impreuna am intampinat vara .Impreuna si totusi separat. Suportam fericirea celor din jurul nostru, privirile indragostitilor, rautatile lor, caldura verii , zgomotul infernal al tramvaiului si distanta formata din kilometri ce pareau a fi pe zi ce trece mai multi, numai cu ajutorul gandurilor pe care le imparteam eu si cu tine. Ne completam intr-o oarecare masura. Erai omul fidel noptii, pe cand eu nu suportam o noapte pierduta.Si cu toate astea, am inceput sa fiu ca tine .Asteptam noaptea ora la care stiam ca ti se va face dor.Abia dupa ce imi dadeai intalnire in vis, capul meu isi gasea locul pe perna. Caldura si asteptarea au fost infernale.Au fost raul necesar la acea vreme.
Si cand intr-un final, asteptarea a luat sfarsit, inchipuirile nu au corespuns realitatii. Si acum ma intreb ce s-a intamplat.Pentru ca "noi" a existat de cand ai decis sa imi impartasesti gandurile tale.Pentru ca ai fost singurul care a facut-o.Am primit fara sa dau nimic in schimb.Eram strans legati unul de celalalt. Ne petreceam fiecare noapte impreuna.In vis.Dar cand visul a devenit realitate, ruptura nu a intarziat sa se produca.Poate ca visul nu trebuia sa se materializeze.Uneori imi doresc ca asta sa nu se fi intamplat, pentru ca inca te-as fi avut noptile si in vis.Dar acum am crescut si ma bucur nespus ca nu ma mai hranesc cu himere.Asa a fost cel mai bine.Ca noi doi sa pierdem jocul asta.
Stii ca nici zeii nu i-au rezistat nazdravanului Cupidon? Nici insasi Afrodita, cea care l-a zamislit, nici insusi Zeus, zeul suprem al Olimpului. Deci cine am fi fost noi?De ce i-am fi rezistat noi? Cu ce drept?
Pana gasesc raspunsul la intrebarea asta, dragul meu, o sa continuam sa ne intalnim in acelasi loc in care inca iti pot vorbi.
Asadar, acum iti spun eu tie : NE VEDEM IN VIS !